Trăiesc, nu doar exist!

Iulian: Tu trebuie să-i faci să înțelegă că vindecarea nu este o negociere, ci o dedicare totală asupra target-ului și părăsirea totală a ceea ce i-a îmbolnăvit.

De cele mai multe ori credința e confundată cu speranța.

1. Ce vor, de fapt?
2. Mai au condiții de pus?

Condițiile i-au dus la boală.

Sunt dispuși să se dăruiască și să investească tot ce au pentru încă o zi de viață?

Spune-le adevărul tău!

Nu ai avut ce să mai negociezi.

Ai dat tot ce ai avut. Și îți mai rămăsese doar sufletul. Atât.

Nu pot lua din viața mea așa cum au luat alții din viața lor, de au ajuns să se îmbolnăvească.

Nu le pot da din viața și timpul meu așa cum au dat ei altora și au ajuns la boală.

Nu uita că te-am lăsat singură o săptămână în spital, atunci când ai venit de la Brașov, ca să demonstrezi că vrei să te vindeci. Am refuzat să pun mâna pe tine ca să-ți poți dezvolta credința în tine.

Nu uita că atunci când au fost descoperite tumorile de pe creier, iar te-am lăsat singură, să te tratezi o săptămână, până am fost sigur că ai acceptat.

Nu uita realitatea ta!

Știu că tot ai modificat această realitate ca să fie ușor de digerat pentru oameni. Dar cred că e timpul să le spui să-și asume drumul.

Nu uita de certurile noastre care te făceau iar să vezi întuneric, neșansă, frică și altele din trecut. Că a trebuit să treci prin toate cu mine, ca să fim siguri că s-au rezolvat.

Trebuie să le povestești despre speranță, îndoială, răzvrătire, acceptare și luminare

Că drumul a fost ușor NU pentru că nu au fost mii de probleme, ci pentru că ai fost mereu cu privirea asupra target-ului și de mână cu Dumnezeu.

Asta consideri că te-a salvat. Nu Iulian. Ci capacitatea ta de a urma sfaturi în legătură cu ceea ce îți arătam și demonstram.

Că tot ce era de pierdut nu valora nimic versus viața ce o pierdeai.

Și că tocmai acceptarea slăbiciunilor te-a făcut puternică. Ai devenit acceptabilă atunci când te-ai acceptat cu toate.

Recunoașterea slăbiciunilor, emoțiile, singurătatea, singularitatea, lacrimile deznădejdii etc, toate au stat la baza renașterii tale.

Te-ai împrietenit cu ele și au avut efect de prieteni asupra ta, nu de dușmani.

Oamenii sunt minunați, dar nu se vor manifesta niciodată în minunăție conștientă până când nu conștientizează minunea din ei.

,,Trăiesc, nu doar exist”. Este motto-ul după care s-a ghidat Andreea și care a ajutat-o să nu se lase doborâtă de o boală cumplită. A decis din prima clipă că vrea să supraviețuiască și să se lupte cu o afecțiune care i-a schimbat complet viața. Diagnosticul a fost de cancer limfatic și a venit chiar de ziua ei. Nu a speriat-o însă, ci a făcut-o să fie mai puternică. Cum nu și-a imaginat nicio clipă că boala o va învinge, s-a vindecat și acum vrea să-i ajute și pe alți bolnavi să trăiască.

https://www.facebook.com/andreea.sumanu/videos/3986294571388068/

Andreea a primit cumplitul diagnostic de cancer limfatic în stadiul patru cu doar câteva zile înainte să împlinească 30 de ani. În loc să serbeze trecerea într-un nou deceniu, a primit greaua misiune de a supraviețui.

,,Momentul când afli că ai cancer , în momentul ăla, efectiv îți cade cerul în cap și te pierzi. Atunci a trebuit să decid ce fac: dacă trăiesc sau mor. Și am decis să trăiesc. Dar puterea a venit din interiorul meu , în primul rând. Eu am avut încredere în mine că mă pot vindeca.”

Cum a început totul 

Boala a transformat-o total. Andreea a stat aproximativ un an în spital. Acolo unde a prins-o și Crăciunul, departe de cei dragi.

,,Știu că îmi povestea fratele meu că stăteau în bucătărie la masă, erau foarte triști, nu simțeau Crăciunul. Și mama a făcut ca eu să nu simt că sunt în spital. Mi-a făcut cozonac, mi-a făcut sarmale. Mi-a împodobit salonul, astfel încât să nu simt că sunt în spital.”

Crăciunul la Fundeni

După ce a învins cancerul, a primit o altă veste dură. Medicii i-au descoperit alte 3 tumori, de data aceasta pe creier.

,,Atunci, iar s-a prăbușit totul și am înțeles că mai am de învățat ceva. Nu am avut de ales, decât să mă rog și să vorbesc cu corpul meu. Medicii nu-și explică. După ce am scăpat de tumora de 12 centimetri din spatele traheei, am făcut un RMN cerebral. Au depistat trei tumori pe creier. Cea mai mare avea 3, 5 centimetri, pe creierul mic.”

Andreea a făcut echipa cu Dumnezeu și, împreună, au luptat împotriva cumplitei boli.

,,Am făcut RMN cerebral din nou, medicii de la clinica respectivă m-au întrebat dacă m-am operat. Am spus că ,,nu”. Și atunci unde sunt tumorile? Că tu nu mai ai nimic! Și le-am spus: Dumnezeu!”

Psihoterapeuții spun că orice boală poate fi învinsă dacă bolnavii au credința că se pot vindeca.

Ianuarie 2015. Tumora de 12 centimetri nu mai era, însă medicul a spus să continuăm chimioterapia ca să nu ne trezim cu vreo surpriză până în momentul autotransplantului de celule stem, adică să se refacă tumora. Da, celulele canceroase sunt foarte parșive. Puteau oricând să comploteze și să formeze o nouă tumoră.

Însă mai evoluasem între timp și știam că doar eu pot influența asta. Știam că voi fi bine.

Așadar, paradox. Nu mai ai cancer, dar tot faci chimioterapie. Ei, zic, bine. Încă puțin și gata, îmi reiau viața. Ieșisem din peisajul social de 6 luni deja.

Mi-era dor de oameni pentru că nu aveam voie să primesc vizite având în vedere că imunitatea mea era foarte scăzută.

Chiar și o răceală, cât de mică, mie îmi putea fi fatală.

Mă pregăteam pentru recoltarea celulelor stem. Mi-au administrat un tratament care trebuia să facă celulele să se deplaseze din măduva spinării în sângele periferic.

Trebuia.

Doctorii mi-au spus așa: “Vei simți o ușoară mâncărime la spate, în zona lombară. Ăsta e semn că celulele stem ies din măduvă și merg în sângele periferic de unde le vom recolta.” Doar că eu nu simțeam nimic.

În seara de dinaintea intervenției, medicii mi-au spus: „Dacă mâine nu recoltăm minimum două milioane de celule stem, atunci intervenția este eșuată și o putem relua doar după cel puțin șase luni.”

M-am gândit mult la asta. Mă întrebam: „Bine, dar eu ce o să fac șase luni dacă nu ne iese treaba?” Adică, nu sunt nici bolnavă, dar nici sănătoasă. Nu pot să mă duc la serviciu, deci tot nu pot să-mi reiau viața. Cum ar veni…csf?

Și atunci am aplicat ce m-a învățat Iulian, care mereu îmi spunea: „Vorbește cu corpul tău.” Doar TU îl poți ajuta să se facă bine.

Și am vorbit cu celule stem. Le-am spus să iasă din măduva spinării. Probabil mulți vor spune că sunt nebună. Dar eu vă relatez exact ce am trăit, ce am simțit, ce am făcut, ce am gândit.

A doua zi dimineață, la ora 08.00 m-au conectat la un aparat exact ca la dializă, care mi-a filtrat sângele de mai multe ori. Într-o punguță rămâneau celulele stem. Era un lichid gălbui, ca plasma sau trombocitele.

Opt ore a durat totul. Timp în care nu m-am mișcat din pat. Eram legată de zeci de fire. Cred că mi-au dat să beau apă și să mănânc puțin. În ceea ce privește mâncarea nu mai țin minte exact.

La ora 20.00 vine rezultatul. Erau fix două milioane de celule stem. Adică exact cât aveam nevoie pentru ca intervenția să fie un succes.

Am plâns de fericire. Și atunci a venit dovada că da, corpul nostru ne ascultă.

Iulie 2014. Era într-un weekend în care eram la serviciu. Ieșisem din redacție că să beau un pahar cu apă, iar în timp ce mă îndreptăm spre aparat mă sună Andreea. Știam că avea niște dureri de ceva timp. Chiar eu am dus-o la un moment dat la urgențe la Spitalul Universitar, unde i s-au dat pansamente gastrice. Îmi spune că a fost la urgențe la Brașov, iar doctorii de acolo i-au găsit o tumoră la pancreas. Mi s-a șters aproape complet din memorie conversația, dar probabil că am încercat să o încurajez cumva… știu doar că nu am avut nicio reacție. După ce am închis telefonul m-am uitat în gol la aparatul cu apă minute în șir, abia atunci începeam să realizez ce mi-a zis. Nu știe nimeni cum să reacționeze în astfel de situații, nu te pregătește nimeni, nu vezi în filme sau seriale pentru că nu există două situații la fel.

Ce a venit apoi a fost ca o avalanșă. După multe analize s-au pus într-un final de acord asupra unui diagnostic: cancer. Boala asta perfidă nu îți dă voie să îți tragi sufletul de pe o zi pe alta. Lovește fără milă, mai ales când ești la pământ. A venit chimioterapia, efectele au lovit cu precizie, dar nu îndeajuns de tare încât să descurajeze o minte determinată. O perioadă, însă, a fost bine… am fost cu toții alături de ea pe cât posibil și știind că are un caracter de fier și o voință pe măsură, ar fi trecut cu bine peste tratament.

Nu mai știu exact câte ședințe de chimio au trecut până când omul pe care îl consideram de nedoborât a fost transformat. Prima oară fizic, iar apoi, încet încet, și psihic. E dureros să îți vezi sora într-o astfel de situație, dar știi că lacrimile nu fac decât să înrăutățească lucrurile. Nu cred că am plâns vreodată în fața ei, o făceam acasă în timp ce îmi blestemam momentele în care m-am purtat urât cu ea, clipe care poate chiar au contribuit la boala ei. Nici acum nu sunt împăcat cu mine însumi, dar măcar ea e în continuare lângă noi.

Au venit clipe care nu pot fi descrise, în care am văzut cele două fețe ale naturii. Pe de-o parte forța distructivă, iar pe de altă parte, iubirea unei mame. Nu cred că există în lume un om mai determinat ca o mamă care vrea să își salveze copilul. Cât mi-a permis serviciul, am fost alături de ea, dar nu cred că am stat la Fundeni nici măcar o miime din timpul pe care l-a petrecut ea acolo. O priveam cum umbla pe holuri, cum se uita la ușile mereu închise ale medicilor care aproape niciodată nu aveau timp să îi spună ce-i face copilul. Ar fi dărâmat pereții de durere, dar încerca să rămână puternică. După Andreea, mama a suferit cel mai mult. Și ea încerca să îndure la spital cât putea, dar când o duceam acasă o priveam neputincios cum plângea până când nu mai avea nici lacrimi de vărsat și se deshidrata. Slăbise enorm și mă rugam constant de ea să mănânce. Chiar dacă e foarte sensibilă la stomac, a suportat lucruri de neimaginat la Fundeni.

Printre rarele momente în care medicul te primea în birou ca să vorbești cu el, doctorul Andreei ne-a chemat pe mine și pe mama. Era fericită că poate vorbi cu el, dar în același timp neliniștită. Am discutat despre ce mai e de făcut, iar spre final a căzut ghilotina: “Dacă nu funcționează schema asta, nu mai avem ce să îi facem, trebuie să ne pregătim de ce e mai rău.” Sunt cuvinte care rămân cu tine toată viața, indiferent de deznodământ. Mi-am îndreptat imediat privirea spre ea și m-am cutremurat… chipul mamei care aude așa ceva despre copilul ei te ține treaz noaptea. Nu poate fi descris și nu poate fi uitat. Discuția nu a părăsit biroul doctorului.

Dacă am făcut ceva bun pentru Andreea în acea lungă perioadă de suferință, a fost faptul că mergeam cu Mădălina să o vizităm. Se bucura mult când veneau “ăștia mici”. Mădălina, fata veșnic zâmbitoare și bine dispusă, radia mereu de fericire și reușea tot timpul să îi aducă un zâmbet cât de mic pe chip. Tot ea a fost o ancoră a speranței pentru noi restul. Contează enorm să ai alături un om pozitiv.

În toată povestea asta, tata apare mai rar, dar numai el știe cât a suferit singur la Brașov după ce mama s-a mutat la Andreea ca să poată avea grijă de ea. De multe ori, când prindea o zi liberă și venea la Fundeni să o vadă pe Andreea, o găsea în pat simțindu-se foarte rău. Nu putea vorbi prea mult cu ea sau să o ia în brațe… numai el știe cum pleca înapoi, pe tren, măcinat de imaginea copilului său chinuit în cel mai rău mod posibil. Când mama și Andreea au făcut Crăciunul la Fundeni, eu eram la Brașov cu tata, dar stăteam amândoi în bucătărie și ne învinovățeam că suntem acasă, la căldură și avem tot ce ne trebuie, în timp ce ele sunt la spital.

Iulian e un capitol important în viața Andreei. Nu am ascuns niciodată faptul că unele aspecte legate de el sunt pe cărări diferite de ce cred eu, dar îl respect pentru faptul că a ajutat-o să își pună gândurile în ordine și să prindă din nou încredere în forțele ei. Din tot ce am văzut la Fundeni, bolile grave nu se vindecă doar cu medicamente, ci și cu un spirit puternic.

Acum, e ca și cum ne-am trezit după un coșmar cumplit, dar pe care nu îl uiți după câteva minute. E undeva, în adâncul creierului, cu lux de amănunte. Viața Andreei e cu mult schimbată, la fel și viețile noastre. Aveți grijă de cei dragi și lăsați la o parte certurile din motive mereu neîntemeiate. Se pot transforma în cele mai înfiorătoare regrete.

Te iubesc, soră dragă!

Decembrie 2014. După patru ședințe de chimioterapie, tumora de 12 centimetri a dispărut. Însă nu și efectele tratamentului. Așa că m-a prins Crăciunul la Fundeni. Oricât de mult m-am rugat de medic să mă lase să merg acasă, nu m-a lăsat. Analizele erau prea slabe. Aveam 17.000 de trombocite. Dr Stoia a zis că dacă nu ajung la 30.000 de trombocite și hemoglobina măcar 10 nu are cum să mă lase acasă.

Mama a făcut în așa fel încât să nu simt faptul că sunt într-un spital

A făcut cozonac și sarmale și s-a mutat cu mine în salonul 213 de pe secția Hematologie. Mi-a decorat încăperea cu coronițe de brad, luminițe și un Moș Crăciun in capul patului (este chiar cel din poza de mai sus).
În Ajunul Crăciunului, pe la ora 8 seara, a venit Rareș la mine. Am mâncat împreună sarmale. În Ajunul Crăciunului care tocmai a trecut
mi-a scris: “Ții minte ce făceam acum doi ani?”
Da, când ai alături oameni dragi nu contează neapărat unde ești.
Bine, mie și mamei ne-ar fi plăcut să fim la Brașov, alături de tata și de fratele meu care o cerea în căsătorie pe Mădălina, pe 25 decembrie. Dragii mei! Au zis că vor face nunta doar după ce mă fac eu bine 🙂
Pe 26 decembrie dimineața vin analizele. 28.000 de trombocite și hemoglobina 9 și ceva. Ca să înțelegeți, un om sănătos are între 150.000 și 450.000 de trombocite. Ca să supraviețuiești, ai nevoie măcar de 50.000. E drept că organismul meu se obișnuise cu așa puține. Hemoglobina normală este între 12 și 18. Medicul m-a externat doar după ce i-am promis că dacă nu o să mă simt bine, o să revin.
A trecut și Revelionul și așteptam să mă internez pentru autotransplantul de celule stem, tot la Fundeni. Medicii au decis să facem această intervenție ca să nu recidiveze boala. Din fericire, nu aveam nevoie de donator pentru că măduva mea nu fusese afectată de boală.

Până acum a fost light povestea.

Din păcate, ce e mai greu, mai dur, abia de acum încolo vine. Pentru că atunci când crezi că ai scăpat și zici că ai trecut prin tot ce e posibil, viața îți demonstrează că poți să duci și mai mult. Am cedat la un moment dat.

23 iulie 2014

M-au mutat pe secția Hematologie, unde am început chimioterapia. Iulian continua să vină la spital. A fost cea mai lungă perioadă în care nu mi-am văzut casa deloc. Trei săptămâni petrecute non stop pe patul de spital.

A venit apoi ziua mea, pe care, din fericire, am petrecut-o acasă.

2 august. Am împlinit 30 de ani. Garsoniera mea s-a dovedit neîncăpătoare pentru prietenii care mi-au fost alături. Încă aveam păr. Făcusem doar o ședință de chimioterapie.

După câteva zile, în schimb, dau cu mâna prin păr și rămân cu multe fire între degete. În mod repetat.

Iau decizia să mă tund

Nu aveam însă curaj să fac asta la frizerie. Așa că m-a tuns Raluca. Nu-mi stătea rău cu părul scurt.

Mama plecase la Brașov pentru câteva zile. Când s-a întors am așteptat-o la gara, împreună cu fratele meu. Nu m-a recunoscut. L-a luat pe Ovidiu de braț și a plecat, fără să mă vadă. Am strigat-o. S-a întors spre mine surprinsă și…a zâmbit. Dar știam că, de fapt, își înghițea lacrimile.

Însă partea mai grea a venit după alte câteva zile. Când părul cădea tot mai mult și rămăsesem deja cu goluri. Așa că m-am tuns zero. Și tot în ziua aia mi-am cumpărat perucă. Cu puțin machiaj, n-ai fi zis că sunt bolnavă.

După trei săptămâni, urmează a doua ședință de chimioterapie. Apoi fac un computer tomograf. Nicio schimbare. Nicio ameliorare. Tumora era la fel de mare.

Atunci, medicul i-a spus mamei că tratamentul nu dădea rezultate și, prin urmare, trebuia schimbat. Mai aveam o variantă de schemă de tratament. ,,Dacă nu funcționează, să ne așteptăm la ce e mai rău”, le-a spus doctorul mamei și fratelui meu. Eu am aflat asta după un an de zile, când eram deja bine. Ai mei au vrut să mă protejeze și apreciez asta.

1 noiembrie 2014. Fac alt CT. Știam că tumora a scăzut, dar nu și cu cât. Simțeam asta.

În tot acest timp am continuat tratamentul cu Iulian. Mă obișnuisem cu boala. Mă iubeam așa, cu tot cu cancer.

Țin minte că după fiecare ședință de chimioterapie urmau câte două săptămâni cumplite. Eram extrem de slăbită, dar pășisem deja pe drumul vindecării și nu aveam de gând să renunț, indiferent cât de greu era.

De multe ori abia mă târam până la Iulian. Intram la el în casă, iar după cinci minute mă simțeam bine. Doar energia aia bună de acolo mă ajuta.

Vine rezultatul tomografului. Mă așteptam ca tumora să fi scăzut de la 12 cm măcar la 8. Dar, nu. Ajunsese la 3 cm!!!

După 4 ședințe de chimioterapie, dintre care două fără rezultat, tumora scăzuse trei sferturi. Am zis că e minune!