Iulie 2014. Era într-un weekend în care eram la serviciu. Ieșisem din redacție că să beau un pahar cu apă, iar în timp ce mă îndreptăm spre aparat mă sună Andreea. Știam că avea niște dureri de ceva timp. Chiar eu am dus-o la un moment dat la urgențe la Spitalul Universitar, unde i s-au dat pansamente gastrice. Îmi spune că a fost la urgențe la Brașov, iar doctorii de acolo i-au găsit o tumoră la pancreas. Mi s-a șters aproape complet din memorie conversația, dar probabil că am încercat să o încurajez cumva… știu doar că nu am avut nicio reacție. După ce am închis telefonul m-am uitat în gol la aparatul cu apă minute în șir, abia atunci începeam să realizez ce mi-a zis. Nu știe nimeni cum să reacționeze în astfel de situații, nu te pregătește nimeni, nu vezi în filme sau seriale pentru că nu există două situații la fel.
Ce a venit apoi a fost ca o avalanșă. După multe analize s-au pus într-un final de acord asupra unui diagnostic: cancer. Boala asta perfidă nu îți dă voie să îți tragi sufletul de pe o zi pe alta. Lovește fără milă, mai ales când ești la pământ. A venit chimioterapia, efectele au lovit cu precizie, dar nu îndeajuns de tare încât să descurajeze o minte determinată. O perioadă, însă, a fost bine… am fost cu toții alături de ea pe cât posibil și știind că are un caracter de fier și o voință pe măsură, ar fi trecut cu bine peste tratament.
Nu mai știu exact câte ședințe de chimio au trecut până când omul pe care îl consideram de nedoborât a fost transformat. Prima oară fizic, iar apoi, încet încet, și psihic. E dureros să îți vezi sora într-o astfel de situație, dar știi că lacrimile nu fac decât să înrăutățească lucrurile. Nu cred că am plâns vreodată în fața ei, o făceam acasă în timp ce îmi blestemam momentele în care m-am purtat urât cu ea, clipe care poate chiar au contribuit la boala ei. Nici acum nu sunt împăcat cu mine însumi, dar măcar ea e în continuare lângă noi.
Au venit clipe care nu pot fi descrise, în care am văzut cele două fețe ale naturii. Pe de-o parte forța distructivă, iar pe de altă parte, iubirea unei mame. Nu cred că există în lume un om mai determinat ca o mamă care vrea să își salveze copilul. Cât mi-a permis serviciul, am fost alături de ea, dar nu cred că am stat la Fundeni nici măcar o miime din timpul pe care l-a petrecut ea acolo. O priveam cum umbla pe holuri, cum se uita la ușile mereu închise ale medicilor care aproape niciodată nu aveau timp să îi spună ce-i face copilul. Ar fi dărâmat pereții de durere, dar încerca să rămână puternică. După Andreea, mama a suferit cel mai mult. Și ea încerca să îndure la spital cât putea, dar când o duceam acasă o priveam neputincios cum plângea până când nu mai avea nici lacrimi de vărsat și se deshidrata. Slăbise enorm și mă rugam constant de ea să mănânce. Chiar dacă e foarte sensibilă la stomac, a suportat lucruri de neimaginat la Fundeni.
Printre rarele momente în care medicul te primea în birou ca să vorbești cu el, doctorul Andreei ne-a chemat pe mine și pe mama. Era fericită că poate vorbi cu el, dar în același timp neliniștită. Am discutat despre ce mai e de făcut, iar spre final a căzut ghilotina: “Dacă nu funcționează schema asta, nu mai avem ce să îi facem, trebuie să ne pregătim de ce e mai rău.” Sunt cuvinte care rămân cu tine toată viața, indiferent de deznodământ. Mi-am îndreptat imediat privirea spre ea și m-am cutremurat… chipul mamei care aude așa ceva despre copilul ei te ține treaz noaptea. Nu poate fi descris și nu poate fi uitat. Discuția nu a părăsit biroul doctorului.
Dacă am făcut ceva bun pentru Andreea în acea lungă perioadă de suferință, a fost faptul că mergeam cu Mădălina să o vizităm. Se bucura mult când veneau “ăștia mici”. Mădălina, fata veșnic zâmbitoare și bine dispusă, radia mereu de fericire și reușea tot timpul să îi aducă un zâmbet cât de mic pe chip. Tot ea a fost o ancoră a speranței pentru noi restul. Contează enorm să ai alături un om pozitiv.
În toată povestea asta, tata apare mai rar, dar numai el știe cât a suferit singur la Brașov după ce mama s-a mutat la Andreea ca să poată avea grijă de ea. De multe ori, când prindea o zi liberă și venea la Fundeni să o vadă pe Andreea, o găsea în pat simțindu-se foarte rău. Nu putea vorbi prea mult cu ea sau să o ia în brațe… numai el știe cum pleca înapoi, pe tren, măcinat de imaginea copilului său chinuit în cel mai rău mod posibil. Când mama și Andreea au făcut Crăciunul la Fundeni, eu eram la Brașov cu tata, dar stăteam amândoi în bucătărie și ne învinovățeam că suntem acasă, la căldură și avem tot ce ne trebuie, în timp ce ele sunt la spital.
Iulian e un capitol important în viața Andreei. Nu am ascuns niciodată faptul că unele aspecte legate de el sunt pe cărări diferite de ce cred eu, dar îl respect pentru faptul că a ajutat-o să își pună gândurile în ordine și să prindă din nou încredere în forțele ei. Din tot ce am văzut la Fundeni, bolile grave nu se vindecă doar cu medicamente, ci și cu un spirit puternic.
Acum, e ca și cum ne-am trezit după un coșmar cumplit, dar pe care nu îl uiți după câteva minute. E undeva, în adâncul creierului, cu lux de amănunte. Viața Andreei e cu mult schimbată, la fel și viețile noastre. Aveți grijă de cei dragi și lăsați la o parte certurile din motive mereu neîntemeiate. Se pot transforma în cele mai înfiorătoare regrete.
Te iubesc, soră dragă!