De cum intru în Spitalul Fundeni încep să simt. Să empatizez cu oamenii pe care îi văd. Și uneori să retrăiesc detalii din experiența mea începută în urmă cu exact cinci ani.
Mă duc periodic să fac analize. De rutină. Și să beau o cafea cu Mircea, medicul pe care îl iubesc enorm și care mă iubește ce pe propriul său copil, și cu Flori, pe care oricât de supărată sau încărcată o găsesc, zâmbește mereu.
Și până la etajul cinci trec prin diferite stări. Încă de la parter văd o fată. Cred că are în jur de 16-17 ani. O sprijină o asistentă. Copila plânge și vorbește la telefon. Spune că îi vine să vomite. Deja mă răscolește. Atunci mă întreb oare ce simte mama ei, sau persoana dragă cu care vorbește. Și mă gândesc la ce simțea mama mea atunci când mă suna în fiecare dimineață, cu sufletul la gură, ca să vadă cum mă simt. Mă suna mereu înainte să vină la spital. Mă întreba dacă vreau să-mi aducă ceva anume. Era cea mai fericită atunci când îi ceream Mc puișori. Și cartofi prăjiți. Știa că mi-e mai bine în ziua aia. Și automat venea mult mai încrezătoare spre spitalul din care eu nu ieșeam uneori cu săptămânile.
Merg mai departe, printre oameni, majoritatea femei, cu capul rămas fără păr acoperit, cu privirea specifică omului bolnav de cancer sau leucemie. Unii pe propriile picioare, alții în cărucioare. Și îmi amintesc de mine. Nu-mi păsa absolut deloc dacă alții se uită la mine. Ești prea ocupat cu boala ta ca să-ți mai pese de felul în care arăți sau cum te privesc cei din jur.
Intru în lift cu o doamnă. Era fericită că azi o externează. Și-mi amintesc de zilele în care primeam și eu această veste. Că voi petrece câteva zile, poate chiar două săptămâni, la mine acasă.
La etajul cinci, în secția Radioterapie, între analize de sânge și o ecografie abdominală, văd o doamnă căreia i-a murit sora. Părea că nu se aștepta. Și părea că problema e că “nu avea nimic pregătit”. Oare e cineva pregătit pentru moarte? Mă îndoiesc. Oricât ne batem unii cu cărămida în piept. N-ai cum să fii pregătit. Că asta nu prea vine atunci când te aștepți.
Mi-am dat seama că aici nu am mai putut să empatizez. Și poate că a fost mai bine așa. Atunci când știi că doar Dumnezeu decide când se încheie viața e mult mai simplu.
Da, e șocul produs la aflarea veștii. Și e normal.
Mă gândesc cât de fain e să nu-ți fie frică de moarte. Pentru că ai trecut prin ea. Și nu o dată. În acest sens, îmi vin acum în minte două momente cruciale din experiența mea.
Prima, atunci când am aflat că am cancer. Am vorbit cu Dumnezeu. Și i-am spus chiar așa: “Viața mea e acum în mâinile Tale. Tu decizi ce faci cu ea. Dacă vrei să trăiesc, bine. Dacă nu, nu.” Mie mi-era doar de cei dragi. Că vor suferi mult dacă eu mă duc. Însă am decis să trăiesc. Iar Dumnezeu m-a ajutat.
Iar al doilea moment a fost cel în care efectiv am simțit cum se scurge viața din mine. Când mă chinuiam cu bacteria Clostridium Difficile la Matei Balș. Nici atunci Dumnezeu nu m-a părăsit.
Lecția de azi și din fiecare zi: să ne prețuim viața și să nu uităm nicio clipă că Dumnezeu e lângă noi chiar și atunci când Îi întoarcem spatele.