Cancer limfatic. Un diagnostic dur. O cumpănă pe care am primit-o cadou la 30 de ani
În mintea mea totul parcă se ruina cu fiecare investigaţie a medicilor. Nu ştiam exact ce urmează, dar eram conştientă că nu va fi deloc uşor. Mi-am luat inima în dinţi şi am păşit pe acest drum al degradării fizice.
Am văzut cum în urma mea rămân lucruri care pentru un om sănătos par fireşti. Ce poate fi mai dureros pentru o femeie? Să rămână fără păr! Fără coafuri sofisticate. Am strâns din dinţi şi am spus: „Trec şi peste asta”! Mi-am cumpărat o perucă şi “eram ca nouă”. Doar urmele au rămas.
Mi-am dat seama că fardurile nu rezolvă problema şi am început să accept tot ce “nemernica boală” mi-a dat. Au trecut ore, zile, luni. Momente de cumpănă, momente de bine. Le-am trăit pe toate. M-am întrebat: unde şi cu ce am greşit?! Nu am găsit imediat un răspuns clar, dar îmi aduc aminte că cineva îmi spunea: “Munceşti mult, plăteşti mult, te ignori, nu te iubeşti”.
Nu am înţeles nici când boala m-a copleşit
Credeam că acest blestem a căzut la întâmplare. Dar, nu. A căzut fix unde trebuia! Fix în momentul în care eu m-am pierdut pe mine! Când am uitat să trăiesc şi să mă bucur că sunt aşa cum sunt! Cum să fii acceptat şi iubit dacă nu te accepţi şi nu te iubeşti pe tine însuţi? Cum?!…
Crud sau nu, am acceptat. Dumnezeu ne dă totul cu un motiv
Însă în asemenea momente, când răul te copleşeşte, apar îngerii. Sunt oameni, să ştiţi! Priviţi-i în ochi!
Îngerul meu păzitor l-a trimis pe Iulian la mine atunci când eram la pământ. Dumnezeu a decis să mă salveze. Iar Dana mi l-a adus pe Iulian în ziua în care am ieşit de la terapie intensivă.
Am început prin a înţelege în primul rând de la ce s-a declanşat totul
Se spune că bolile de sânge sunt bolile oamenilor trişti. Aşa e. Nu eram mulţumită de viaţa mea, de mine. Munceam ca să plătesc chirie, rate, facturi etc. Puneam mult prea mult preţ pe lucrurile materiale. Aşa că viaţa s-a gândit să-mi dea o lecţie. Iulian a luptat alături de mine şi m-a învăţat foarte multe. Printre acestea….să iubesc şi să-i ajut pe cei din jurul meu. Aşa cum pot.
Am trecut prin grele suferinţe
Chimioterapie, efectele ei….stare de greaţă permanentă, lipsa de vlagă, săptămâni întregi petrecute pe patul de spital. Dar totul pare undeva departe acum. Tumora de 12 centimetri din spatele traheei a dispărut extrem de repede. După doar patru şedinţe de chimioterapie. Medicii spun că a fost o vindecare miraculoasă. Eu ştiu că a fost Dumnezeu care a lucrat prin mâinile lui Iulian.
El a fost în permanenţă lângă mine. La fel şi Dana. Doi OAMENI pe care o să-i iubesc şi o să-i preţuiesc toată viaţa.
Şi nu aş mai scrie aceste rânduri acum dacă nu era lângă mine … MAMA! Şi-a abandonat propria viaţă ca să mi-o salveze pe a mea. A fost lângă mine clipă de clipă, iar asta mi-a dat putere să lupt.
În februarie 2015 eram programată să fac autotransplant de celule stem. Asta ca să nu mai recidiveze boala. Cu câteva zile înainte intervenţie, am aflat că am o tumoră de 3,5 cm pe creierul mic. Aşadar, trebuia să iau lupta de la capăt. În timp ce eu eram internată la Fundeni, mama mea se ducea mereu la Mănăstirea Radu Vodă şi se ruga la icoana Sfântului Efrem cel Nou şi la Sfântul Nectarie. Nicio clipă nu ne-am pierdut speranţa că vom trece şi prin asta.
Dar cumpăna a fost aproape de final, la scurt timp înainte să aflu că a dispărut şi tumora de pe creierul mic. Am luat o bacterie din spital, clostridium difficile, din cauza căreia era să mor. Atunci chiar am simţit că mă duc. Analizele erau foarte proaste, iar medicii nu-mi mai dădeau şanse. O doamnă doctor de la Matei Balş, unde eram internată, mi-a cerut numărul de telefon al mamei. Ca să-i spună că există şanse foarte mari să nu supravieţuiesc.
Chiar atunci, pe 5 mai 2015, a fost adusă la mănăstirea Radu Vodă o casetă cu moaştele Sf. Efrem cel Nou. Mama s-a dus acolo să se roage pentru că încrederea noastră în Sfântul Efrem era nemărginită. A doua zi dimineaţă, am sunat-o pe mama şi am rugat-o să-mi aducă laptop-ul pentru că eu doream să mă uit la filme. Apoi am ieşit la o plimbare prin curtea spitalului.
Am învăţat lecţia
Şi asta e cel mai important. Iar cu ocazia asta am văzut cât de mulţi oameni mă iubesc. M-a copleşit apropierea colegilor mei. Fărâma din timpul lor şi gândurile de bine m-au făcut să merg mai departe.
Iar acum știu că trebuie să dau mai departe din ce am primit. Și să ajut.